Tot

Iti las lucrurile personale, amintirile. Adica tot trecutul.
Asa incep sfarsitul unei relatii. O imagine aproape apocaliptica. Toata lumea fugea din calea furtunii, eu iesisem la plimbare. Ca un deja-vu. Furtuna, a venit, alerga, mi-a spus sa imi dau bratara jos, s-a indepartat si mi-a spus "prietenia noastra s-a incheiat aici." Vantul batea din toate partile, crengi de copac cadeau iar eu, stateam marcata, impietrita fara sa inteleg ce se intampla. Am avut senzatia ca am mai trait chestia asta intr-un alt timp. Dar plecarea ei imi era familiara. Dupa ce am ramas singura, a inceput sa ploua frumos, curat, sincer. Ironia este antiteza dintre furtuna si linistea de dupa.
Apoi am plecat si ne-am adapostit de ploaie sub un copac. Ne-am facut acoperis din ziare. Era casuta noastra in care am fi stat si iarna si vara. Printre picaturile lenese de ploaie ne plimbam si radeam si parca eram mai apropiati ca niciodata. Ma mai gandeam la faptul ca toate se intampla cu un motiv, nimic nu e coincidenta. Toata raceala din ultima luna nu m-a facut sa ma intreb decat "ce are?" si sa imi raspund "poate e intr-o pasa proasta. poate nu acum", dar niciodata nu am crezut ca o sa ni se intample. O iubeam si o iubesc. Cu ea ma simteam eu. Cand m-a intrebat cineva cati prieteni foarte buni am, am spus unu: ea. La orice ora as fi sunat-o, pentru orice problema, ea ar fi fost langa mine. Am pus suflet in multe relatii si am avut de pierdut. N-am crezut, dar cand te astepti mai putin parca atunci vine. Asa a fost sa fie.
Am vazut curcubeul, soarele. Ne-am plimbat si am mancat. Am admirat norul luminat parca de un bec. Il asemanai cu o spuma de albus, sau frisca. Ne-am iubit si cred ca am trecut peste ce-a fost greu.

Trecut. Istorie